Donna Alba - Gib I. Mihăescu

   E un roman care se citeşte uşor şi cu plăcere. În orice epocă. Nu datează. Nu este un roman vetust. Totuşi, acţiunea e aproape de momentul nostru şi acea intrigă poliţistă, cu un aer negru cumva, de roman de mistere, este destul de agreabilă. Deci eu cred că cititorul de azi, ca şi cel din interbelic, contemporan cu Gib, va fi de la început captat de această intrigă.

E un roman de dragoste, în cheie masculină, cum sunt majoritatea romanelor de dragoste, o confesiune subiectivă a unui individ de extracţie joasă, de origine plebee, care aspiră la un model feminin foarte înalt. Iar cititorul cred că se va gândi, cum s-au gândit şi criticii, la Stendhal.

   La "Roşu şi negru". Pentru că Julien Sorel este pentru noi modelul acesta al tânărului nu neapărat arivist, în sensul comun, ci arivist prin iubire, îndrăgostit de o femeie dintr-o clasă superioară, pe care aspiră s-o cucerească şi în acelaşi timp să cucerească şi această clasă. Cititorul mai cult ar putea să-şi amintească faptul că acelaşi Stendhal a scris şi un tratat, "Le traite de l'amour", în care apare, ca una dintre formele crista­lizării erosului, vanitatea. Amorul-vanitate.

Ei bine, un asemenea tip de amor descrie Gib Mihăescu. Amorul însoţit cu orgoliul, cu vanitatea de a cuceri o femeie foarte frumoasă, o femeie cu un ascendent, frumuseţe, avere, vanitate, inaccesibilitate. Şi bărbatul nu speră sau nu visează numai la o pasiune, ci visează la mult mai mult, la satisfacerea vanităţii lui de a fi ales în cele din urmă de această doamnă.

Elena Zaharia Filipaş

Spune-ţi opinia