Margini de infinit

Margini de infinit

TRANSPORT

Livrarea se face prin intermediul unei firme de curierat rapid. Costul transportului este de 20 lei.

 

TVA INCLUSĂ

Prețul este final, include TVA și nu include taxa de transport.

Liuța Scarlat
Număr pagini: 103
ISBN: 978-606-615-778-0
Anul apariției: 2015
Disponibilitate: În stoc
16,00 Lei Fără TVA: 15,24 Lei
Cant: Adaugă în coş

N-aş zice că lirica Liuţei Scarlat din acest nou volum, Margini de infinit, se deosebeşte, ideativ şi formal, prea mult de ceea ce poeta a scris anterior. Cred însă că parcursul reflectivităţii existenţiale este dominat de o reconsiderare a conexiunii cu divinitatea – Dintre toate zidirile/ Numai eu mă simt, uneori,/ Biserică de pripas –, manevră metafizică generatoare de irepresibile nelinişti, îndoieli, tristeţi, angoase, dar şi de o aprehensivă resemnare.

Între mărturisirea extatică a crezului – Urc/ Din ziua când/ Am aflat/ Că numai acolo, pe creste,/ Udat de braţul Său/ Însângerat/ De cuie,/ Va înflori/ Lemnul meu – şi prenumita resemnare, – Încredinţez tăcerii/ Neliniştea mea/ Toată/ Şi-mbrăţişându-mi nimbul/ Tiptil/ Din mine plec – se întâmplă dureroasa despicare metafizică a sinelui – În policandrele mele/ Ard seuri impure/ Arogante ierburi/ Îmi mijesc printre rosturi... Scormonind anevoie după esenţa primordială a existenţei, poeta este răsplătită totuşi – e drept că numai după străbaterea celor trei stări de agregaţie spirituală – cu o revelaţie încurajatore, sugestiv ilustrată e motivul religios al curcubeului:

Dintre toate făpturile Tale/ Numai mie mi-ai dat/ Să străbat/Curcubeul/ La pas. De aceea şi îndeamnă într-unul dintre poemele următoare la obol întru iubire cristică: Hristosul/ A-nviat!/ Netulburat crezându-L,/ Fii ne-nserat/ Urmându-L! Necunoscutul este sondat, aşadar, din perspectiva unei religiozităţi interogative, metafora necriptând de astă-dată, ci sporind expresivitatea comunicării poetice: Tu -/ Fagur de tină,/ Aluat/ Din plămada/ Preştiinţei,/ Mai porţi tu pe frunte/ Cununa credinţei?/ Por de lumină/ Omule,/ Tu!

Creaţia lirică a Liuţei Scarlat se distinge prin acurateţe şi sinceritate, mai ales că ţintele ei referenţiale Să ajung!/ Să fiu! sunt pe cât de clare, pe atât de ferme, sinele devenind, printr-o alchimie poetică sui-generis – minele.

Singular, ea aparţine Minelui, cosubstanţial însă – Treimei celei de-o fiinţă.

Autoarea nu dă nici cel mai mic semn de cochetărie feminină cu versul, pentru că teme precum realităţile diforme ale vieţii, condiţia femeii, iubirea sunt deplasate spre o zonă crepusculară, reverberând sub forma unor interogaţii, dileme sau reflecţii. Fiind, de fapt, nelinişti metafizice proprii, acestea devin cauza unei greu de stăpânit, dar imperioase erupţii lirice.

Recurent, de aceea şi obsesiv, pare a fi motivul abluţiunii, ilustrat de ploaie, spălarea rituală a corpului făcând superfluă chiar introspecţia, sugerată de acoperirea oglinzilor:

Într-o zi/ Ai acoperit cu pânză-nflorată/ Toate oglinzile/ Şi deschizând fereastra,/ Ai lăsat/ Să mă plouă. Ca şi într-un alt poem, De-ar veni ploaia, accederea spre împlinire şi cunoaştere prin iubire nu se poate săvârşi decât în urma unei riguroase purificări: ... Să mă spele/ De mine,/ Iar când ploaia/ Va sta,/ Trecând/ Cosmice vaduri,/ Cârma nimbului meu/ Mă va duce/ Spre munte.

Iată de ce spuneam că poezia Liuţei Scarlat este mai mult sinceră decât feminină.

Nu iubirea este căutată, ci profunzimile ei, nu inerenta ei senzualitate, ci forţa expiatoare şi regeneratoare a iubirii este căutată: Iubirile noastre păşesc/ Semn lângă semn./ Tu iubeşti/ Ca un copac,/ Eu, ca un sâmbure./= Iubirea ta e în mine nelinişte./ Iubirea mea e în tine/ Răgaz.

Mesajul vine spre receptor, de cele mai multe ori, nealterat de ambiguităţile ficţionale specifice neomoderniştilor sau doar cu atâtea ambiguităţi cât să menţină limpede deschiderea percepţiei, ca în Dincolo de portal, unde o metaforă precum marea amniotică dobândeşte contextual tâlcul scontat, referitor la zămislirea fiinţei: Turbionul astral/ Scăpărându-mă/ În marea amniotică/ Pe al cărei ţărm/ Acosta/ Mama-femeie.

Şi totuşi, poeta, având grijă să nu braveze, este atrasă de un anume excentrism fonetic al vocabulei, ca şi de proprietatea acesteia de a induce, prin combinaţii imprevizibile, o cromatică exotică. Este, de altfel, şi singura extravaganţă estetică pe care şi-o permite. Chiar în poemul amintit anterior, altminteri de profunzime ideatică remarcabilă, se îmbină sonorităţi şi culori a căror ţesătură lirică prefigurează ideile poetice: ...Aluminând printre pictograme..., Turbionul astral..., recife de gând..., acestora alăturându-li-se, în cele şapte cicluri ale volumului, altele: iaspis, stroc, ierbilin, clepsidră, simborină, a stră-sui, ciclam, amfore celeste, policandru, lampioane, nimb, sânger, sinapse, stamină, pergolă. Sunt, astfel, prielnic fructificate, atât la nivel fonetic cât şi vizualcromatic, două modalităţi artistice de sporire a expresivităţii comunicării poetice. Ipoteza poate fi susţinută şi de poemul care dă titlul celui de al cincilea grupaj liric, Confesiunea unei simborine – amintind de zodiacul arboricol al celţilor, dar şi de Mariana Pândaru-Bârgău (un cântec de simborină îmi străbate inima – zilnic...)

În câteva dintre poemele ciclului Dincolo de portal, autoarea reia tema conştiinţei poetice din volumele anterioare şi, prin expansiunea eului dinspre real spre imaginar, ne invită să
pătrundem în laboratorul creaţiei, fascinant doar din afară. Privit însă din interior, el îşi dezvăluie tragismul indus de chinuitoarea căutare a absolutului într-un spaţiu transcendent: Stau neclintită/ Pe buza hârtiei./ ... Strâng în pumni/ Slove de lumini.../ Nu e chip/ Să-mi deschid/ Palmele. Transcendere a realului sugerată, ca şi la Nichita Stănescu, de motivul păsării, uneori al aripii, implicând ascensiunea, zborul: Urcând,/ Ascult zvâcnetul trunchiului/ Când păsări transfuge/ În scoarţă lovesc...

Mesajul artistic răzbate nu de puţine ori dintr-o sintaxă poetică ale cărei enunţuri sunt eliptice, verbul la gerunziu asumându-şi rolul de nucleu al comunicării, iar juxtapunerea dobândind valenţe contrapunctice: Eu captivă în stridie/ Compilând senzaţii/ Şi recife de gând./ ... Ape în travaliu/ Survolate de păsări/ Purtând crengi de măslin. Efectul stilistic obţinut este cel scontat de autoare.

Liuţa Scarlat defragmentează (ca să recurg la un termen al ei) realul până la dispariţia oricărui sens primar al cuvântului, amestecă într-un creuzet părţile, de unde le extrage apoi, pentru a le rândui poetic într-un puzzle (aşa se şi numeşte unul dintre cicluri), dând impresia de joc: Păpădii noctambule/ Fulgurate de gânduri/ Ori colburi/ Purtate/ În stamine de nimburi./ În ritmul tot mai sincopat/ Al sevei lor,/ Înlocuiţi de ierburi,/ Oamenii mor/ În octombrie/ În august,/ În mai.

Alteori, poemele sale, mai ales cele scurte, poartă o amprentă apoftegmatică, exprimată printr-o sentinţă fermă, inechivocă:
Fericit/ Cel ce crede,/ Cel ce zice:/ „El este!” sau printr-un imbold: Adună lumina/ Dimineţilor tale/ Şi dă-o/ Amiezilor!/ Măsoar-o pe toată/ Şi las-o amurgului/ Să-i fie/ Prisos!

Raportate, prin ricoşeu, câteodată, la ideea poetică, motivele literare şi simbolurile rotunjesc sensurile, ele fiind, după caz, selectate din câmpuri semantice diferite: biblic, vegetal, cosmic, temporal, social etc. Motivul îngerului, asociat zborului, aspiraţiei spre absolut prin iubire, este reluat contextual cu efecte stârnind nemijlocit emoţia artistică propusă: Ea închipuia/ Un heruvim/ Pe zăpadă./ El îi scria pe aripi/ Cuvântul – sărut.

O poezie precum Răspuns pare la prima vedere o aglomerare de simboluri întrucâtva disparate (zidirea, fântâna, îngerii, vioara, arcuşul) a căror coexistenţă, într-un demers liric parcimonios, ar putea bruia mesajul.

Dimpotrivă. Opţiunea estetică este impusă de însăşi reflexivitatea enunţului liric de debut al poemului: Unde eşti, femeie? Ca să răspundă, poeta, în mod firesc sensibilă la această temă, recurge la cunoscutul simbol baladesc al zidirii, asociind femeii ideea de sacrificiu creator, ritualic. În lipsa femeii, efortul de a construi ceva este zadarnic, nimic nu se poate naşte fără ea: Iată-mă!/ Zidită de bunăvoie/ În peretele acesta/ Din capilare/ Şi pori./ Fântâna semnifică apele primordiale, ea fiind, în acelaşi timp, şi izvor, adică geneză, origine, naştere, simbol al creaţiei eterne: Clipocesc într-o fântână/ Din care îngerii/ Au băut/ Oarecând.

La rândul lor, îngerii, dacă ar fi să ne referim doar la etimon, simbolizează extensia voinţei supreme, a lui Dumnezeu, în spaţiul terestru, aşa că asocierea cu motivul zidirii şi cu cel al fântânii devine nu doar complementară, ci şi intrinsecă. Vioara şi arcuşul din prelungirea motivelor anterioare, cunosc în literatură o abordare metaforică plasticizantă întru relevarea mesajului, ceea ce face şi autoarea în încercarea izbutită de definire contextual-lirică a femeii: Sunt/ Solfegiul viorii ciclam/ Al cărei arcuş/ A rămas/ La un mim.

Neîndoielnic că una dintre tarele societăţii contemporane este înstrăinarea, alienarea spirituală, acea formă de captivitate a omului în sine însuşi, de cădere în obscuritate şi beznă. Când abordează această temă, spre deosebire de altele, Liuţa Scarlat nu se lasă îmbrâncită în prăpastia tenebroasă a solitudinii „vaste”, pentru că singurătatea ei este „verticală”, suie, poeta deschizând salutar ferestre spre cer „Ca pe o castă pâine/ Cu mulţumiri/ O frâng/ Şi-o beau ca pe o ambră/ Din amfore celeste..., convinsă fiind, altminteri, ...că/ În înalturi/ E singur/ CEL-CE-ESTE. Întocmai ca sfinţii părinţi ai deşertului, considerând smerenia, tăcerea şi singurătatea drept adevărate vituţi ale sufletului. Nu întâmplător poemul se numeşte Elogiu singurătăţii mele. De aceea lirica Liuţei Scarlat nu induce tristeţe, ci doar posibilitatea tristeţii, nu induce melancolie, ci doar umbra unei posibile melancolii.

Sunt câteva poeme în volum care dovedesc că autoarea nu rămâne în afara cetăţii, cel puţin la nivel constatativ. Societatea contemporană este bolnavă de ură, de lăcomie, de alienare, de autism, de imoralitate: Etalându- şi frumoasa cutie/ Pandora/ Se preumblă pe coridoare/ Butonând/ Ascensorul, Face ochiade/ Aleşilor. Ideea este reluată când vine vorba de grobianismul politicienilor: De la ultimul cat/ Al imobilului/ Demnitarul/ Cuvânta cu emfază./ Dinţii de porţelan/ Şi pălăria cea tare/ Îi etalau/ Elocinţa.

Lirica Liuţei Scarlat se defineşte în raport cu câteva repere paradigmatice: observarea atentă a lumii înconjurătoare şi extragerea cu dexteritate a semnificantului, acurateţea şi forţa defragmentării şi recompunerii realului într-un plan transcendent, originalitatea stilistică şi de limbaj poetic.

Poeta ştie, desigur, că evitând supralicitarea metafizică, evită, în consecinţă, şi fabricarea de generalităţi şi platitudini, apropiindu-se astfel cât mai mult de cititor.

                                                                                                                                                                                                                                                                                C.Voinescu

Nu sunt opinii despre acest produs.

Spune-ţi opinia

Numele tău:


Opinia ta:Notă: Codul HTML este citit ca şi text!

Nota: Rea           Bună

Introduceţi codul din imagine:



Loading...