Mai mult ca trecutul

Mai mult ca trecutul

TRANSPORT

Livrarea se face prin intermediul unei firme de curierat rapid. Costul transportului este de 20 lei.

 

TVA INCLUSĂ

Prețul este final, include TVA și nu include taxa de transport.

C. Voinescu
Editura: Hoffman
Număr pagini: 240
ISBN: 978-606-615-725-4
Anul apariției: 2014
Disponibilitate: În stoc
18,00 Lei Fără TVA: 17,14 Lei
Cant: Adaugă în coş

Un prozator al timpului nostru

În perioada de liberalism relativ, sfârșitul anilor șaizeci și începutul anilor șaptezeci, au apărut câteva romane curajoase, care condamnau obsedantul deceniu, dar a existat suspiciunea (îndreptățită) că răs-pundeau unor indicații, că fuseseră publicate pentru că se dăduse voie (de sus). Într-adevăr, era un vicleșug (căruia i-au căzut pradă autori de valoare), ținând de o luptă politică intestină, noii conducători denigrându-i și inculpându-i pe cei dinainte, prin diverse mijloace (iar cel literar era, în epocă, dintre cele redutabile).

Regimul lui Gheorghiu-Dej, atât de lăudat de proletcultiști, devenise dintr-odată odios. Putem considera că romanele obsedantului deceniu au fost implicate într-o conjunctură, necesare unui interes politic.

La scurt timp, s-a instalat realismul socialist, impunând ideologizarea culturii, recomandând scriitorilor vizite în fabrici și uzine, prezentarea ca erou a omului nou (activistul), cu o conștiință avansată, o viziune simplistă, maniheică a existenței.

După 1989, când a venit libertatea la putere, toată lumea, cuprinsă de un avânt auroral, a fost de acord că trebuie schimbate multe, reconsiderată grila valorică, dar, mai ales, că se poate scrie liber despre prohibițiile perioadei comuniste. Se aștepta o afluență de cărți preocupate preponderent de obsedantele decenii (vreo patru și ceva). S-a scris, în acest sens, sporadic, neesențial. Absența a fost compensată prin scrierile de sertar (și acelea puține), cu preocupări, în general, memo-rialistice. Romanul istoriei râioase a fost amânat. Reflexul care a funcționat a fost, probabil, al unei dezideologizări totale (asemenea dezalcoolizării), precum și al seduc-ției irezistibile a prezentului (monopolizat de spectacolul – dezgustător – politic).

Citind cartea lui C. Voinescu, Mai mult ca trecutul, am avut satisfacția de a da peste acest segment tematic, așteptat și nemaivenit. Îi mai citisem, nu de mult, un volum de nuvele realiste, cu un simț al limbii remarcabil, care mi-a produs o foarte bună impresie.

În roman, vechiul regim nu este tratat cu încrâncenare, ci cu o severitate disimulată în umor și ironie, alteori, în lirism, dându-se atenție faptului cotidian, fără să lipsească backgroundul istoriei mari. Autorul este și un incisiv jurnalist și acest fapt se recunoaște în verva discursului, în observarea atentă și eficace a mentalității și a clișeelor de limbaj, în dinamica imaginarului, în sarcasmul aluziv.

După un sfert de secol de la căderea comunismului, după o democrație nereușită (moșită prost), după decadența pernicioasă a clasei politice și a întregii societăți, răul existențial de altădată, care devenise insu-portabil, s-a estompat, s-a uitat, iar lumea merge înainte, cu noile griji, cu noile distracții.

În carte, sunt reînviate fantome ale unei istorii absurde: propaganda politică împotriva evidenței, răsturnarea valorilor, manipularea, teroarea, dezinformarea, grotescul fără sfârșit. Textul, cu aspect oral, pitoresc, sub formă de continuum (frazele juxtapuse se întind pe mai multe pagini), reprezintă confesiuni și rememorări, surprinzător de amănunțite, ale unui personaj martor, născut în 1944, surprins la vârste diferite.

Cele ale copilului au inocență, cele de maturitate sunt amar-ironice. Simptomatologia este cea știută. Casele boierești naționalizate, încărcate de cultură, s-au transformat în sedii ale noilor instituții profane, populate de oamenii Partidului, ignari, dar devotați, executanți fără reținere. Tovarășul Păstaie, președinte de CAP, cu două clase, duce ideologia comunistă la formalism scolastic: „am auzit membri de partid înjurând de grijanie, de Maica Precista, de Dumnezeii mă-sii, de crucea mamii lui de chiabur, de Păștic, de sfinți, de arangheli, de biserică și de alte lucruri apuse pentru totdeauna, să dăm afară din înjurăturile noastre, așa cum am dat afară din case chiaburii, vorbele astea porcoase, să înjurăm deschis, tovărășește, cu mânie proletară, tovarăși, să înjurăm marxist-leninist, așa cum ne învață marii gânditori ai omenirii, de imperialism, du-te-n imperialismul mă-tii, ce vreți mai revoluționar, de americani, tu-ți americanii în cur, parcă ai da cu măciuca-n ei, fi-ți-ar exploatarea omului de către om a dracului, de dușmanul de clasă, facu-ți și dregu-ți, dușmanule de clasă”.

Oamenii vorbesc în sterilul limbaj de lemn, folosesc formele preluate din discursurile politice, au învățat că datorează totul Partidului și că acesta gândește și veghează pentru ei (Partidul nu doarme). Tovarășul Târnă, de la județ, o lămurește ideologic pe o colțoasă profesoară de matematică, așezată în fața lui, pe ghidonul bicicletei, în timp ce el pedalează.

Autorul surprinde scene memorabile, cum este cheful și partida de poker (care fac să dispară lupta de clasă) din Casa agronomilor, în timp ce, în jur, dincolo de petrecăreți, „societatea socialistă pe cale de a deveni multilateral dezvoltată” își vede de drumul ei neabătut, părând a-i ignora total.

Protagonistul este martorul (și actantul) dezastruoaselor evenimente ale unei lumi anapoda, parcurgând întreaga etapă comunistă, începând cu bombardamentele din timpul războiului (când refuză să mai sugă de la sânul mamei), continuând cu ocupația rusească, politizarea totală a vieții, colecti-vizarea forțată, exterminarea indezirabililor, declarați dușmani ai poporului, viața plină de samavolnicii de la internat, efectuarea obligatorie a stagiului militar, abrutizant și abuziv, perioada stagiaturii în învățământ, instalarea treptată a unui conformism cvasiunanim, munca umilitoare de activist cultural, chiolhanurile și apucăturile înaltei clase politice.

Metoda autenticistă include narațiunea subiectivă într-o țesătură amplă a istoriei tratate jovial. Aspectul eclectic al societății se regăsește în diversitatea locatarilor din casa naționalizată a unui avocat, spirit rafinat, pianist pasionat, transferat în cămăruțele servitorilor: un proaspăt colonel, avansat rapid în grad datorită originii sănătoase, Didina, amanta tovarășului Tânjală, domnul Strătilă, adventist, care nu lucrează sâmbăta, „nici duminica la muncă voluntară, de defilări ce să mai vorbim, nu l-a văzut nimeni nici la Întâi Mai, nici la 23 August, nici la 7 Noiembrie, nu ia parte nici la ședințele de sindicat, la colectarea de fier vechi, de sticle goale sau de zdrențe”, secretarul de partid de la Uzină, contabilul de la cantina județeană de partid, o familie de învățători, un actor de la teatrul de păpuși, o familie de pensionari, un tractorist de la salubritate și un căruțaș. Fiecare, cu metehnele sale, ocupă un spațiu și are un confort corespunzător poziției sociale.

Eroul parcurge diverse etape ale vieții, copilăria, școlaritatea (o parte la internat), facultatea, armata, profesia, adaptându-se unei societăți a reeducării, punitive, restrictive, în care „asta trebuia să înțelegi bine, că n-aveai voie”.

În armata făcută la T.R., unde a fost selectat pentru cor la vocea a doua, trebuie să cânte „cântece patriotice, de țară, de șef de țară, de partid, de șef de partid, care era și șef de tară, de Comandant Suprem, de pace în lume, de șef de pace în lume, de popor, de cel mai iubit fiu al poporului”.

Stilul, implicit comic, are totuși o seriozitate (o distanțare) ironică, o ironie dramatică. Narațiunea nu este lineară ci, după reguli așa-zis contrapunctice, alternează societatea mare cu societatea mică (a familiei), timpi diferiți ai istoriei (perioada interbelică și cea comunistă), spații geografice (acțiunea se mută în Ardeal, în Argeș, în Oltenia).

Remarcabile sunt paginile care reconstituie o cronică de familie, prezentând aspecte ale vieții într-un orășel ardelenesc interbelic și, mai ales, povestea de iubire a părinților.

Arta lui C. Voinescu atinge apogeul în scena halucinantă a călușului, închipuit de muribundul Vătafu (era chiar conducător de căluș), dar și în bufonada organizării vizitelor oficiale, care puneau în alertă toate instituțiile zonei, sau în comentarea morții lui Gheorghiu-Dej și a pregătirii succesoratului.

În timpul studenției, în marele oraș bănățean, evenimentele politice primitive par estompate de nivelul ridicat de civilizație, de cultura multietnică, pe când în satul argeșean, în care familia se va muta, totul pare infernal, „unde și comuniștii sunt parcă mai hidoși, cu noroaie până la gât, cu întuneric, cu cote, cu chiaburime, cu umilințe din partea unor analfabeți numindu-se activiști de partid”. În orașul de pe Bega, localnicii au rude în străinătate, familii întregi se expatriază.

Sunt povestite, cu delicatețe și poeticitate, idilele cu o sârboaică, o nemțoaică, o evreică, o unguroaică. În plimbările lor (crepusculare, pentru că toate aceste tinere vor emigra), în mediul familial, discuțiile sunt despre muzică, religie, cultură, iar subtextual despre libertate, iubire, idealitate.

Cartea se termină cu evocarea unor posibili maeștri spirituali (profesori univer-sitari, un preot), oameni ai principiilor și ai valorilor, aflați în contrast total cu mediul disolut din jur. Este un apendix filosofic, menit să lege și să proiecteze această carte, plecată din biografie, spre o semnificație alegorică, dându-ne romanul unui destin.

C. Voinescu aduce o carte așteptată, amestec de realitate și ficțiune, conturându-ne convingerea că istoria nu este, în ultimă instanță, decât o formă de manipulare a omului de către om.

Paul Aretzu

Nu sunt opinii despre acest produs.

Spune-ţi opinia

Numele tău:


Opinia ta:Notă: Codul HTML este citit ca şi text!

Nota: Rea           Bună

Introduceţi codul din imagine:



Loading...