Aici, pe trepte

Aici, pe trepte

TRANSPORT

Livrarea se face prin intermediul unei firme de curierat rapid. Costul transportului este de 20 lei.

 

TVA INCLUSĂ

Prețul este final, include TVA și nu include taxa de transport.

Liuța Scarlat
Editura: Hoffman
Număr pagini: 81
ISBN: 978-606-615-469-7
Anul apariției: 2013
Disponibilitate: În stoc
15,00 Lei Fără TVA: 14,29 Lei
Cant: Adaugă în coş

Mai mult sau mai puţin încadrabilă într-un cod liric preexistent, poezia Liuţei Scarlat se distinge nu doar prin temele şi motivele, oricum recurente în literatură, cât, mai cu seamă, printr-o modernă transfigurare artistică a lor – neîndoelnică consecinţă a legăturii de substrat a autoarei cu cuvântul.

După cum însăşi mărturiseşte în Neascultare, în ciuda stăruinţei paterne de a se juca de-a fertilul, de-a înaltul şi de-a iubirea, ea s-a jucat de-a singurătatea, de-a neliniştea şi de-a cuvintele.

Acestea sunt doar trei dintre neliniştile-teme mărturisite de poetă de bunăvoie, în volum mai devoalându-se şi o irepresibilă nelinişte existenţială: De repaus/ Mi-e somn/ Şi mi-e frig/ De târziu./, o duioasă nelinişte erotică înţeleasă ca formă a cunoaşterii umane: Era în zori/ Când te-ai întors/ Şi pâlpâind, o vreme,/ Mi te-ai stins/ Într-o lacrimă/, precum şi o prelungire a acestei ultime nelinişti într-o potenţială zădărnicie a căutărilor: Hai să ne scriem/ Numele/ Pe zăpadă!/ Şi înveliţi/ În alburi/ Să ne odihnim/ De zadarnicul/ Căutării/.

Tema singurătăţii individului în societatea contemporană, oarecum obsesivă, nu este angoasantă decât aparent, pentru că autoarea identifică soluţia salvatoare chiar în antinomia metaforică somn – veghe: Singură/ Până/ În măduvă./ Îmi măsor/ Vastitatea/ Risipindu-mă./ Uneori/ Îmi aştern/ Pentru somn,/ Dar, niciodată/ Nu-mi las/ Sufletul/ Să adoarmă.../.

Risipirea, acceptată ca manieră de salvare a insului de la eşecul de sine, devine, într-un alt poem, filotimie, dragoste, mântuire prin sine: Eşarfa dimineţii/ Îmi flutura/ peste umăr./ Fascinată/ Am rupt-o în fâşii/ Şi-am alergat/ S-o împart/. Alteori, singurătatea este dispersată prin evadarea metafizică în mâine, în mâinele perpetuu, transcederea nesemnificând alienarea, ci, mai degrabă, cutezanţă, nădejde:

Pândită de insomnii/ Îmi scot cătuşele/ Singurătăţii/ Şi furişândumă/ Prin stufărişul/ Gândurilor/ Evadez/ Într-un mâine/. Cu implicită sensibilitate feminin-elegiacă şi o elocventă putinţă de comprimare a noimei, Liuţa Scarlat încearcă să-şi definească eul – cum altfel decât dedublându-se ipostaziinduse în propria-i umbră – Privindu-mă/ Peste umăr/ Niciodată/ Din acelaşi punct/ Cardinal/, alteori, aşezându-se dubitativ între substanţă şi spirit: Tâmpla mea,/ Turbion/ De gânduri./ Inimă,/ Cuib/ Pe un ram/ Desfrunzit,/ Peste trupul/ Povârniş/ Al sufletului/. Nu vorbea Nichita Stănescu de chipul decurgerii materiei din Cuvânt?

Se pare că exerciţiul filosofic al definirii eului prinde contur lămuritor în Iluzie asumată, Geografie incertă (…vieţuiesc/ Pe cumpăna/ Lumii.) sau în O matrioşka dansând, într-o viziune lirică dezabuzată, determinând disocierea eului fizic de eul poetic: În lumina lampadarului/ Proiecţia trupului meu/ Pe albul peretelui./ Eu, în mijlocul încăperii/ Escaladând zidul./ Simţământul acut/ Că vieţuiesc/ În umbra mea/ Şi împreună trăim/ În penumbră./ Şi, cu totul bizar,/ Eu, cea concretă, sunt/ Figurina captivă/.

Unul dintre puţinele poeme în care învelişului narativ i se subsumează parcimonios plămada lirică, pentru a sugera neliniştea identitară, este Iluzie asumată, autoarea băgând de seamă că dincolo de vitrina privită, Tolănită în fotoliu/ Eram eu/ Devorând un măr/, desigur, nu întâmplător un măr. Intrând, constată siderată că Fotoliul/ era gol. Abia după ce – atenţie! – îşi asumă iluzia, Aruncând o privire/ Prin peretele de sticlă/ remarcă: M-am văzut, din nou,/ Pe trotuar/ În faţa vitrinei…/.

Printr-o analogie biblică de structură lexicală cu arderede- tot, poeta inventează construcţia lirică spălare-de-tot, al cărei tâlc contextual-metaforizant este de curăţire rituală a corpului spre purificare, de abluţiune: Te-ai diluat/ Într-o bulă/ De aducereaminte/ Ca şi când/ Am trăit amândoi/ O stranie scaldă/ Ce ne-a fost/ Spălare-de-tot/.

Iubirea este o temă dezvoltată, uneori, în jurul aceluiaşi zbucium meditativ, alteori, înlăuntrul elegiac al aceluiaşi labirint de îndoieli, mâhniri şi regrete: Te-ai dus/ După o scânteie/ Fără să te întrebi/ Până unde?/ Fără să-ţi pese/ De flacăra mea/, iar, câteodată, transferată, surprinzător, într-un spaţiu galactic, heliotropic, optimist: Uniţi/ Prin legământul/ Galacticei logodne/ Gusta-vom/ Din potirul/ Fertilului perpetuu/ Frumoşi/ Ca nicăieri/ Şi darnici/ Ca niciunde/ Vom împărţi/ Prisosul bucuriei./ Atunci,/ La nunta/ Nimburilor noastre./.

Liuţa Scarlat redescoperă şi, drept urmare, redimensionează timpul (timpul subiectiv şi timpul obiectiv), în ineluctabila sa trecere prin noi. Cuvântul sublimat (regionalismul învechit pranic, asociat, de pildă, cu neologicul epidermă) dobândeşte – şi datorită cadenţelor sonore bine rânduite în vers – o expresivitate artistică inechivocă: Locuiesc/ În timpul meu/ ca într-un chit/ Cu o pranică/ Epidermă./.

În Timp neumblat, apelând din nou la pretextul lacrimii, poeta are o percepţie ceva mai tonică asupra scurgerii timpului: Mă voi îmbăia/ Într-o lacrimă/ Şi mirosind/ A proaspăt/ Uşoară/ Voi străbate/ Timpul meu/ Neumblat, ca şi în Survol: Urzesc în mine/ Cuiburi/ Nemaizburate păsări/ Iar timpul meu de azi/ E un prelung survol./.

Întru redarea ideii de timp poetic, îi vin în sprijin simboluri precum clepsidra (Pe arcă/ Eu şi clepsidra), orologiul (Alcătuirea mea/ E un bizar/ Orologiu/ Al cărui cadran/ Niciodată/ Nu se vede/ Clar.), somnul (Iar eu/ Trecând/ Prin somn/ Mă voi deştepta/ Tocmai/ La vremea/ Culesului.), şarpele (Şarpele îmi dădea/ Bineţea nopţilor albe/ Şuierând/ Printre jnepenii buzelor/).

Motivul păsării (…De parcă/ O pasăre-spectru/ Cu pliscul eliptic/ Şi cântecul-umblet/ Ar sta de strajă/ La somnul meu./), al aripii (Nu vă miraţi/ Că-n urma mea/ Răzbate/ Un tremur bizar/ E fâlfâitul aripii mele,/ Captivă,/ În umărul stâng./), al ploii (Spectrale ploi/ Peste-ntinate/ Inimi./) sunt congruente în textura lirică a volumului, generând o imagistică poetică de o veritabilă forţă expresivă, poate că şi prin constanta decupare discursivă a realităţii.

Reţine atenţia nu doar tematic – încercăm o clasificare din această perspectivă a creaţiei lirice a Liuţei Scarlat – poemul Copacul cu trepte, unde limitele cunoaşterii umane sunt transfigurate poetic în manieră euristică postmodernistă: Mutăte/ Pe altă creangă!/ Mi-a spus într-o zi/ Copacul./ Pe unde s-o iau?/ Ia-o prin aer!/ Prin aer/ Mi-e frică…/ Atunci/ Pe treptele trunchiului./ Nu văd nicio treaptă/ Pe scoarţa ta!/ Fii mai atentă! L-am auzit/ Fremătând/ Din toate nervurile./ Totdeauna/ Vei afla/ Atâtea trepte/ Câte poţi număra./.

Aflată într-o neostoită căutare de meniri existenţiale, poeta destructurează realul cu un neastâmpăr ingenuu, adolescentin, şi doreşte, ca efect, să atingă sensul, să-l „pipăie“ arghezian şi să „urle“: este!, dând astfel propriei trăiri un anume rost: Ca dintr-un sân/ Eteric/ Curg/ Cascade vii/ De lapte./ Albi picuri/ Se preling/ Din amforele pline/ Purtate-n dans/ De îngeri./ M-adăp pe săturate/ Din casta risipire/ Sperând ca într-o zi/ Şi eu/ Să ning…/.

Deconstrucţia realităţii şi recompunerea ei după tipare lirico-semantice proprii, împinse până la suprimarea subliminală a narativului, induc, atunci când acestea se întâmplă, o stare interogativă lăuntrică, lăsată la voia empatică a receptorului: Te-ai aşezat/ Aici, pe trepte - / Fluture de latentă metamorfoză./ La întrebarea/ Cine eşti tu?/ Uneori răspunzi/ E-va/ Alteori/ Maria./ Şi, îmboldită/ De aripi,/ Te clatini/ A somn./ Mai spune-mi o dată/ Care ţi-e numele?/ Femeie,/ În-co-tro?.../.

Pentru că impactul cu realul contondent nu este întotdeauna confortabil, Liuţa Scarlat pare să-şi descopere propria identitate – altminteri asiduu căutată oriunde în cuvânt – la răspântia dintre real şi reflectarea lui imaginară. Abia acum căpătă sens (ars poetica?) şi propria-I trudă lirică: Ningea/ Din călimara spartă/ a unui înger trubadur/ Prin neumblatul/ Înălţimii./.

Deloc surprinzător, într-un E-mail către Penelopa, poeta transmite – de pe înălţimile secolului al XXI-lea, d.Ch. – celebrul simbol antic al fidelităţii conjugale, câteva judecăţi existenţialiste inconturnabile, ambalate însă într-o fină ironie autocritică, universal-valabilă şi liber-asumată: Homer e anacronic, doar Socrate mai înseamnă ceva, Platon nici atât, iar Ulise al tău/ Nu mai vine/ A descoperit-o/ Pe Circe/ Navigând/ Printre linkuri/.

Sunt sugestiv aşezate laolaltă, în această poezie, rafinamentul estetic, livrescul inofensiv şi zeflemeaua balcanică intrinsecă.

Lirismul Liuţei Scarlat stârneşte mărturisirea de sine, exhibarea frământărilor eului, prin raportare la real, la concret şi abstract, la timpul, mai ales subiectiv, la cunoaştere, la alienarea individului într-o existenţă inextricabilă, la iubirea orfică şi salvarea sau nu a individului prin iubire.

Între terestru şi cosmic, ca spaţiu vast al imaginarului poetic, pendulează controversate frânturi de eu, irepresibile nelinişti, ritualuri iniţiatice, abluţiuni, angoase, îndoieli,
certitudini, toate purtând pecetea unui convingător talent literar.

Versul este scurt, eliptic, frust, comprimând până la refuz ideea, cu cadenţe alerte. Figurile de stil nu mai au loc, se insinuează rar printre vocabulele translate deja, în vers, dinspre propriu spre figurat, motiv pentru care imagisticul se naşte din ecourile aproape stinse ale cuvintelor, nu din ele însele.

                                                                                                                                                                                                                                           C. VOINESCU

Nu sunt opinii despre acest produs.

Spune-ţi opinia

Numele tău:


Opinia ta:Notă: Codul HTML este citit ca şi text!

Nota: Rea           Bună

Introduceţi codul din imagine:



Loading...